| |
Rezumat articol ediţie STUDIA UNIVERSITATIS BABEŞ-BOLYAI
În partea de jos este prezentat rezumatul articolului selectat. Pentru revenire la cuprinsul ediţiei din care face parte acest articol, se accesează linkul din titlu. Pentru vizualizarea tuturor articolelor din arhivă la care este autor/coautor unul din autorii de mai jos, se accesează linkul din numele autorului. |
|
| |
Rezumat: Pornind de la exigenţele moralei enunţate de Immanuel Kant, F. Schiller introduce în gândirea filosofică termenul de "suflet frumos," echivalent al perfecţiunii, definit prin terminologia contemplaţiei estetice şi a moralităţii omului ca individ. Afirmând echilibrul între raţiune şi sensibilitate, Schiller aşează problematica binelui moral pe fundamentul conceptual al antichităţii greco-romane şi pe estetica kantiană. Perfecţiunea este rezultatul educaţiei estetice care redă omului unitatea originară a întregii sale fiinţări, altfel spus conduce spre armonia dintre intelect şi simţuri. Contemplarea frumosului este o cale de a pătrunde în lumea ideilor, fapt datorat libertăţii care se opune condiţionărilor generate de necesitate, pe de o parte, şi capacităţii de orientare pe care omul o actualizează după un principiu estetico-spiritual pe de altă parte. În cele din urmă, "sufletul frumos" devine un semn al civilizaţiei care se opune, după afirmaţiile lui Schiller, "barbariei." Perfecţiunea sau "frumuseţea sufletului" constă în armonizarea Adevărului cu Binele, fapt care se dobândeşte prin educarea sensibilităţii spre urmarea raţiunii şi dirijarea voinţei spre realizarea necondiţionată a binelui. După Schiller: Zu was Bessern sind wir geboren – noi suntem născuţi pentru a deveni ceva mai buni, ori numai Frumosul are puterea de a transfigura omul. Însă nu frumuseţea lumii materiale are o astfel de putere, ci numai Frumosul – Pulchrum ca oglindă a categoriei transcendentale a Adevărului – Verum şi icoană a lui Hristos, dominantă a spiritualităţii creştinismului răsăritean, pe care Schiller o prefigurează. Însă aprofundarea acestei direcţii rămâne o sarcină a teologiei contemporane. |
|
